Acum nu pot decat sa imi dau cu presupusul, dar poate ca odata, demult, cand acea casa era noua a reprezentat o bucurie si o implinire pentru proprietar. Tencuiala era proaspata si curata iar in aer se putea simti mirosul de nou. Cineva inca se chinuia sa spele geamurile, sa le faca sa sclipeasca in soare ca in curand urmau sa aibe musafiri. Din cand in cand mai aruncau cate o privire spre pomii inverziti din fata casei, iar undeva si mai departe, aproape de poarta florile abia sadite incepeau sa infloreasca.
Copii se jucau undeva mai in spatele casei, si energici ca de obicei alergau de colo colo prin iarba. Si ei erau fericiti ca intr-un final au o curte mai mare si mai frumoasa unde se pot juca. Dar dintr-o data sunt chemati la masa. Dezamagire, joaca s-a terminat. Doar pentru moment insa ca dupa aceea, in timp ce parintii isi vor face siesta de dupa amiaza pot continua jocul in lumina calda a dupa-amiezii.
Dar intre timp, s-a inserat. Si pentru a se linisti, proprietarii au decis sa se aseze pe o banca, pe prispa si sa se bucure de ce au realizat pana acum, sa puna tara la cale. Pe strada tocmai ce trecea o caruta, incet, fara prea mult zgomot. Iar in spatele ei un var de-al doilea care ii saluta. Se opri putin din drumul lui pentru a admira casa si a schimba doua vorbe cu proprietarul. Acesta il invita inautru sa ii dea un paharel de tuica si sa isi mai aduca aminte de vremurile cand erau tineri. Undeva in departare se aud si niste clopote. „Se intorc vacile de la deal” zise musafirul. „Ar trebui sa ma duc acasa sa termin treburile”. „Asa sa faci, dar cand mai ai drum, mai pofteste pe la noi”, zise celalalt.
Deja se facuse intuneric, iar lampile din casa incepura sa se aprinda. Se vedea in geamuri lumina lor palpaitoare. De acum nu mai e mult si proprietarii se vor duce la culcare sa se incarce cu energie pentru o noua zi de munca. Copii tot nu aveau stare iar mama lor nu stia ce sa mai faca sa ii convinga sa se aseze in pat sa se culce. Intr-un final au cedat si s-au invelit cu patura tepoasa, dar totusi cat de calduroasa...
Peste tot satul se lasase o liniste si un calm desavarsit. Undeva in departare se mai auzea latratul unui caine care vazuse ceva in padure. Probabil o veverita. Da ... o veverita era. Acum sta pe o creanga de copac undeva sus de tot. Era clar ca se speriase de caine. Dar ce priveliste avea ea de acolo... Se vedea un drum, care trecea pe langa case. Cateva mai aveau inca luminile aprinse. Dar putine. Fiecare era parte dintr-un tablou feeric. In partea de jos se vedeau, ingramadite. De la cateva dintre ele iesea si niste fum prin hornuri. In plan secundar dealul, cu copacii miscati usor de o adiere de vant, iar sus, stelele si bineinteles luna care veghea ca totul sa fie in regula.
Dar odata cu trecerea timpului toate au fost uitate. Copii au crescut, si-au luat slujbe la oras, iar parintii au plecat de acolo adusi de copii la bloc, in centru. Nu prea le placea lor dar copii au insistat sa ii aiba aproape de ei. Dar ce s-a intamplat cu casa? Pai tencuiala a cazut, coloanele au inceput sa crape iar proprietarii care mai treceau din cand in cand pe acolo au hotarat sa puna un lacat la poarta pentru a ...


Mi-ar placea sa cred ca acel lacat de la poarta a fost pus acolo nu numai pentru a impiedica intrarea necunoscutilor in curte, ci si pentru a pastra acele povesti, acele sentimente de mult uitate undeva in spatiul „sigur” din spatele portii si intr-un fel toate acestea sa fie incuiate inauntru. De aici si dualitatea situatiei din titlul articolului: eu, ca privitor sunt incuiat afara, iar povestea este incuiata inautru, sa nu scape, sa nu se piarda. Mi-ar placea foarte mult sa descui acel lacat, sa deschid poarta si sa fiu inconjurat de povestea din spatele ei. Voua nu?

Dupa cum stiti imi place sa gasesc frumosul in orice, inclusiv in acel lacat. Si de multe ori poate ca imi las imaginatia sa mearga prea deoarte (ma scuzati pentru articolul mai lung), dar de multe ori avem nevoie si de asta. Lumea ar fi prea banala daca nu am face asta. Pana la urma suntem o treime emotie, suflet care trebuie hranit, pentru ca altfel nu am mai fi oameni.

Si uite asa de la o simpla bucata de fier, prinsa de un gard cu niste lanturi, surprinsa cu ajutorul obiectivului aparatului foto am scris o poveste. Poate ireala, imaginara dar nu asta conteaza. Dupa cum se spune peste tot ca o imagine face cat o mie de cuvinte, iata dovada. In caz ca nu ati numarat si probabil nu ati facut-o, pana acum ati citit 1006 cuvinte :)

​

Aveti grija de voi,
Ovidiu